Ciorba - de Ioan Crisan

Am un prieten foarte bun. Scriitor de succes. De succes, mai mult pe la concursuri naţionale de literatură, unde a câştigat deja, în ultimii 2-3 ani, peste 5 premii sau mari premii. Mai puţin de succes la edituri mari sau librării, unde se loveşte de o mentalitate comunistă şi manelistică: "Nu vă putem publica/vinde pentru că nu aveţi un nume". Şi omul s-a sictirit şi şi-a scos cărţile pe plan local. Mă rog... Încă mai aşteaptă pe cineva care ar putea să-l ajute să se facă mai cunoscut pe plan naţional.

Voi publica mai jos una dintre scrierile lui, intitulată "Ciorba", scoasă din volumul "Lume... lume!", publicat în 2008. Sper să vă placă :). Enjoy reading.

Ciorba

La pichet erau zece soldaţi şi cu sergentul unşpe. Nu numai soldaţi, că erau doi caporali şi un fruntaş printre ei. Sergentul Bubulea era comandantul gărzii, un fel de rege local. Păzeau un obiectiv undeva la zece kilometri de oraş. Cred că era prin anii ’76, ’77 în orice caz, după marele cutremur. Viaţă faină la pichet, trei ore gardă, trei ore veghe, trei ore somn. Aşa se cerea la regulament. Dar regulamentul era la unitate, nu acolo. Dacă cumva trebuia să vină vreun control, atunci telefonistul de serviciu dădea un telefon scurt şi totul era brici, adică cei de la veghe buchiseau regula¬mente, curăţau armamentul din dotare sau citeau presa, cei de la somn sforăiau fericiţi iar cei din gardă păzeau obiectivul. De fapt cei din gardă erau tot timpul la post, nu numai atunci când firul anunţa vizitatori. În afară de cei doi de gardă, unul în spatele şi altul în faţa celor două depozite, mai era o santinelă la poarta obiectivului. Dacă se apropia cineva cu maşină, bicicletă sau pe jos soldatul de la poartă bătea în toacă şi sergentul, comandant al gărzii, sau un caporal, venea în fugă singur sau însoţit de un soldat de la veghe. De la corpul de gardă până la poartă nu erau decât 20 de metri în linie dreaptă. Cele două depozite erau cu cazarmament şi aparatură logistică. Garda obiectivului se schimba la trei luni, iar acei care se nimereau să fie trimişi la pichet erau fericiţi. Mâncarea era adusă zilnic de un soldat cu o bicicletă, în marmite, şi în raniţă era adusă pâinea plus hrana rece. Le mai băga sergentul de serviciu de la bucătărie sau plutonierul de companie câte o halcă de slănină, fasole, ceapă, cartofi şi ce se mai găsea. În depozitele de alimente ale armatei pe atunci se găseau de toate, şi aveau atâtea culturi peste tot în jurul obiectivului. Pe timpul iernii corpul de gardă şi camera comandantului gărzii erau încălzite cu foc de lemne, dar pe soba din camera comandantului, care avea plită, se putea găti. Aveau tigaie, oală mare de tuci, cratiţă, ibric şi tot ce mai trebuie. Toate erau transmisibile din leat în leat. 
- De unde eşti, soldat?, l-a întrebat sergentul Bubulea pe unul din cei cinci nou-sosiţi la pichet. 
- Din Copşa-Mică, să trăiţi!, raportă bibanul. 
- Bravo mă! Dar tu?, îl întrebă pe altul la întâmplare. 
- Din Copşa-Mică, să trăiţi!, spuse biba. 
- Tu?, indică sergentul pe încă unul cu bărbia. 
- Raportez că tot din Copşa-Mică, tovarăşe sergent! 
- Hmmm!
- Şi eu raportez că sunt tot din Copşa-Mică, tovarăşe sergent!, luă poziţia de drepţi al patrulea din noii sosiţi. 
- Da’ ce curu calului se petrece, mă!? Ce credeţi voi că e aici? Fiii satului? Aici e armata română, care e cel mai serios lucru din lume!
- Toa’şu caporal, raportez: Copşa-Mică este oraş!, îndrăzni unul dintre bibani. 
- Auzi geograful, că mă învaţă pe mine!, se cruci Bubulea. Bă, comandantul, fratele, tata, prietenul, doica şi stăpânul tău pentru următoarele trei luni este sergent, nu caporal! Ia bagă tu zece flotări cu echipamentul pe tine, pe urmă mă rogi să te iert. Executarea, soldat! 
Bietul soldat a început să facă cele zece flotări pedeapsă, sub privirile celorlalţi patru bibani şi a trei veterani care nu erau în post. Acum să nu crezi că încerc să copiez după sceneta clasică în care autorul îi face pe toţi până la urmă din Văscăuţi. Nici vorbă. Ce scriu eu chiar s-a întâmplat. 
- Bate pământul sfânt al patriei cu paftaua, soldat! Să aud paftaua tare! Şişule, execută bine flotarea?, îl întrebă Bubulea pe un veteran. 
- Nu mă, cum drac’ să execute că se cacă pe el de frică, tu nu vezi?, răspunse unul din veterani. 
Sergentul Bubulea, caporalul Şişu, caporalul Cristea, fruntaşul Robu şi ceilalţi doi soldaţi vechi din pichet erau leat cu toţii şi îşi spuneau pe nume atunci când nu erau superiori pe lângă ei. 
- Opt, nouă, zece!, număra Bubulea flotările bibanului. Drepţi soldat, ce grad am?
- Sergent, să trăiţi!
- Atunci de ce mă degradezi tu, mă geografule? Dacă aude comandantul, nu se sperie şi ăla? Orice biban cu puf sub nas vine şi face degradări în masă în armata română. Dacă-l degradezi şi pe comandant bă, sau pe şeful de stat major?
- Am greşit toa…
- Acum nu-mi mai dai voie nici să mai vorbesc, soldat? Ce-ar fi să mătur pichetul cu tine, sau să alergi tu la celălalt capăt al ţării să vezi dacă totul este în ordine?
Bietul copşan tăcea în poziţie de drepţi. Transpira ca un cal şi se gândea că a dat peste omul dracului. Mai bine cerea să rămână în unitate. Ce nu ştia nici unul dintre noii sosiţi era că asta este metoda de primire în toate armatele din lume. Metoda de înfricoşare de la început în care trebuia să pice unul la mijloc pentru a îi avea pe toţi ceilalţi sub control, o perioadă. 
Bubulea privi spre cel de al cincilea soldat:
- Tu, bă al cincilea, să nu-mi spui că eşti tot din Copşa-Mică!
- Să trăiţi, tovarăşe sergent!
- Bine bă, mersi pentru urare, dar de unde eşti, de loc?
- Să trăiţi!, repeta omul speriat. 
- Ăsta nu-i întreg sub bonetă!, se întoarse Bubulea către ceilalţi veterani. Să îl trimit la capătul ţării?, îl întrebă pe fruntaşul Robu. 
- Îhî, Bubuleo! 
- Nu!, hotărî sergentul, spre hazul veteranilor care ştiau ce urmează. Soldat, se întoarse el spre al cincilea, vreau să te trimit în pas alergător la Moscova să vezi ce mai face tovarăşul Brejnev. Îl întrebi ce face, apoi vii fuga şi îmi raportezi. Nu te opreşti pe drum la curve, că peste şase ore intri în postul de pază şi mai trebuie să-ţi fac şi pregătirea postului! ’Ţeles?
- Să trăiţi!, rămase soldatul cu gura căscată.
Săracul se şi vedea alergând către capitala U.R.S.S. şi încercând o intrare forţată la Kremlin, apoi goana nebună înapoi să raporteze despre tovarăşu’ şi să intre în post. Dar dacă nu îl găsea pe Brejnev? Trebuia să îl aştepte, sau să se întoarcă şi să raporteze că nu-i. 
- Mai bine numai până la capătul ţării, toa’ sergent! Dacă nu ajung la timp să intru în post?
Ei, asta i-a înveselit mai mult decât se aşteptau, pe veterani şi pe Bubulea, aşa că l-a întrebat din nou:
- Deci de unde eşti soldat, dar dacă aud Copşa-Mică sau să trăiţi, te tăvălesc peste tot câmpul ăsta din faţă. 
- Din Copşa-Mare, toa’ sergent, da’ am neamuri în Copşa-Mică. Nu-s eu de vină!, se scuză el.
- Dar cine, bă, eu, sau caporalul Şişu? Tu eşti de vină, Şişule, că ăsta nu-i din Copşa-Mică?, încerca Bubulea să pară serios. Am să te trag la răspundere, Şişule, dacă cercetez cazul şi tu eşti vinovat. 
- Bă Bubulea, eu nu mă simt vinovat cu nimic!, încerca şi Şişu să se abţină. 
- Nu!… toa’şu caporal nu este de vină cu nimic, toa’ sergent, tata îi de vină că şi-o găsit muiere din Copşa aia mare şi o plecat de la oraş la sat. Dar tot la oraş lucrează, la negru de fum, în Copşa-Mică. 
- Bă, tu m-ai nebunit! M-ai dat gata mai rău ca ceilalţi! Nu eşti din Copşa-Mică, eşti din Copşa-Mare! 
- Dar am neamuri în Copşa-Mică, să trăiţi!
- Ai neamuri în Copşa-Mică? Bă, ascultaţi la mine cu toţii: dacă mai aud astăzi de copşi, fac urât!
- Să trăiţi!
- Las că ştiu eu ce să fac, nu-mi spuneţi voi! Şişule?
- Ce mă?
- Ia cheile de la rastel şi bagă-le armele. Repartizează-i pe sectoare şi într-o oră să văd corpul de gardă lună şi bec. Eu mă ocup de hârţoage. 
- Ţeles!
- Cristea!
- Ce, mă?
- Vezi care din ei ştie să cosească? Să bărberească toată iarba din obiectiv. O dăm pe beutură la ţăranul ăla cu vacile. 
- Bun. 
- Mai vezi care ştie să facă mâncare ca la ei în Ardeal. Tră’ să ştie unul măcar, să facă o ciorbă de fasole ca pe la ei. Am mâncat odată când am fost la Sibiu o ciorbă de asta… nu-ţi mai trebuie felul doi, ascultă la mine.
- Hai că nu zici rău, leat! Mă ocup eu şi de cosaş şi de ciorbar. 
- Pe ăla, geograful, îl lăsaţi la mine să facă curat în camera comandantului. Ţeles?
- Bine Bubuleo, ţeles!
Noii soldaţi, din garda depozitelor, şi-au băgat valizele sub paturi, şi s-au aliniat în faţa corpului de gardă, după cum le-a ordonat Şişu. Nici nu au avut timp să schimbe impresii între ei. Murmurau numai printre dinţi: „Baştanii dracului!”. 
Veteranii erau denumiţi baştani, iar cei noi, bibani, biba sau pufa. 
- Să vedem ce avem noi aici!, rânjea Şişu privind la feţele lor speriate. Vă prezentaţi de la primul până la ultimul, nume, prenume şi ocu¬paţia din civilie. Clar? Să vă aud!
- Copşineanu Marton, tractorist, să trăiţi!, zise primul şi cel mai înalt. 
- Să trăiţi, toa’şu caporal!, se spune, băi soldat. Tu eşti ungur, bibane?, îl întrebă Şişu. 
- Nu, să trăiţi, toa’şu caporal!
- Dar ce eşti, mă?
- Nu ştiu, toa’şu caporal! Adică, sunt român, să trăiţi. 
- Ştii să coseşti, soldat, încheie-te la copcă! 
- Ştiu, dară!, şi soldatul duse mâna la gât, dar era încheiat la copcă. Asta era una din glumele lui Şişu. 
- Ştiu să cosesc, toa’şu caporal!, îl corectă Şişu din nou. 
- Ştiu să cosesc, toa’şu caporal! 
- Ieşi din rând, iei tu coasa aia de acolo, o ascuţi şi coseşti tot perimetrul. Să coseşti egal peste tot, auzi, mă? Când termini vreau să arate perimetrul ca flocii lu’ gagică-ta, m-ai înţeles? I-ai văzut flocii gagicii tale, nu, soldat?
- Hă, hă, i-am văzut dară!, râse tractoristul. 
În armată principalele discuţii între militari erau prietenele sau, la unii mai grăbiţi, nevestele de acasă. Cei care se supărau erau luaţi în vizor de ceilalţi şi nu mai scăpau de asta. 
- Atunci, treci la flocăit iarba, soldat! Următorul!
- Copşineanu Visalion, muncitor, să trăiţi, toa’şu caporal! 
- Bine măcar că nu eşti Marton ca celălalt!, râse Şişu. Sunteţi fraţi, mă?
- Nu, să trăiţi!
- Veri?
- Nu, să trăiţi!
- Tu?, întrebă Şişu pe al treilea. 
- Soldat Albu Ilie, croitor, să trăiţi, tovarăşe caporal Şişu!, spuse aceste rar şi tare. 
Şişu, Cristea, celălalt caporal, şi fruntaşul Robu s-au privit uimiţi. Ăsta, deşi croitor, avea milităria în sânge. Bibanii abia terminaseră perioada de instrucţie şi croitorul Albu parcă era militar de când lumea. 
- Ia să te văd cum baţi pas de defilare, Albule!, îi ordonă fruntaşul Robu. Drepţi! Soldat, ascultă comanda la mine, cu pas de defilare către poarta pichetului, nainte, arşi! 
Soldatul Albu a pornit către poartă bătând foarte lejer pasul de defilare. 
- Să vezi ce-i fac!, spuse Robu, şi porni după el. 
- Brânduşe, deschide poarta!, strigă fruntaşul către militarul care păzea punctul de acces. 
Acesta a deschis poarta mare râzând şi i-a spus lui Robu:
- Să nu-l duci departe, Robule, să nu vină cineva! 
- Lasă că ştiu eu ce fac, Brânduşe, tu vezi-ţi de post. 
- Pas de manevră, marş!, comandă Robu şi Brânduşe mai auzi: Mă, tu ai bani?
- Ia uite la el! Mă, poate nu-mi vii cu o sticlă de vin din sat că jar mănânci!, strigă baştanul Brânduşe după ei. 
Satul cel mai apropiat era la nici doi kilometri, şi de acolo se aprovizionau băieţii cu băutură şi ţigări. Caporalul Şişu continuă să vorbească cu ceilalţi rămaşi:
- Tu cum te numeşti?, îl întrebă pe al patrulea soldat, cel din Copşa-Mare. 
- Soldat Copşineriu Marţian, lăcătuş mecanic, toa’ caporal! 
- Cum, mă?, se apropie caporalul Cristea până la un pas de el. Dă carnetul de serviciu încoa’, da’ repede! 
Soldatul din Copşa-Mare a scos carnetul de serviciu din buzunarul de la piept al vestonului şi l-a întins gradatului. Acesta s-a uitat nervos în carnet şi l-a întrebat răstit pe ultimul:
- Şi tu, mă, eşti tot Copşinaiba?
Ultimul, numit de Bubulea „geograful”, era deja cu carnetul de serviciu în mâna întinsă către caporal:
- Soldat Albu Alunel, cantor la biserica din Copşa-Mică, toa’şu caporal!
A trebuit să treacă ceva timp până să poată Cristea să scoată o vorbă din gură. Primele cuvinte pe care le-a putut spune au fost:
- Aici vă rămân oasele la toţi cinci, asta v-o promite caporalul Cristea. Va fi mare jale de aici înainte în toate Copşile mari sau mici din toată ţara, ascultaţi la mine!, şi a plecat nervos printre teii bătrâni. 
Sergentul, din uşa comandantului gărzii, râdea ţinându-se de tocul uşii, iar Şişu se tăvălea pe jos prin iarbă:
- Ăştia au fost aleşi de ăla cu coarne, sau au acte false, să ne pună armata la încercare!, hohotea el.
Într-adevăr, cei cinci parcă fuseseră aleşi de cineva să pună în dilemă baştanii din pichet. Copşineanu erau doi, din care unul Marton, tractorist, celălalt Visalion, un Copşineriu care era marţian din Copşa-Mare, apoi doi de Albu, unul Alunel şi cantor pe deasupra, celălalt croitor. Trebuia ceva timp să te obişnuieşti cu numele lor şi Bubulea avea la dispoziţie doar trei luni. Acela numit Marton cosea fericit cu gândul la flocii celei de acasă, pe Albu croitorul pusese mâna Robu şi acum sigur erau în sat la băut, deci mai erau trei. Cum să-i împartă caporalul?
- Care ştie să facă ciorbă de fasole ca în Ardeal?, îi întrebă Şişu pe toţi trei. Ciorbă bună cu tot ce se pune în ea?
- Eu!
- Eu!
- Eu!
- Toţi ştiţi? Bă, nu e vorba de o ciorbă acolo, numai ca să fie, să-ţi umple maţu’, nouă ne trebuie o ciorbă făcută după toată regula. 
- Eu ştiu, să trăiţi, soldatul Albu Alunel, să trăiţi!
- Şi io, adică soldat Copşineriu Marţian, toa’şu caporal!
- Aha, deci aţi rămas doi. Tu nu o faci chiar aşa de bună mă, cum dracu te cheamă?
- Copşineanu Visalion, să trăiţi! Ba ştiu, cum dară, dar mai bună o fac pe aia de post fără carne. 
- Aha, atunci până vine postul, treci tu în corpul de gardă şi fă-l să strălucească. Să strălucească, bă, ai înţeles?
- Da, să trăiţi!
- Executarea, soldat! Bubulea, îl mai vrei pe geograful tău?, se întoarse Şişu către sergentul care mai râdea încă. 
- Îhî!
- Tu, cantore, treci la dispoziţia comandantului gărzii. 
- Cantore, bravo Şişule!, de unul ne-am scăpat, nu-l mai încurcăm!, spuse Bubulea şi-i făcu loc Alunelului să intre în camera comandantului. Lună să văd aici, cantore!, îi spuse soldatului copşean. Soba să fie pe primul plan, o lingi dacă e nevoie, că soba asta este foarte importantă pentru armata română. Pe ea se va face ciorba. Oala aia mare de tuci o duci afară să şi-o pregătească ăla. Să speli tot ce poate fi spălat, soldat, ai înţeles?
- Da, să trăiţi!
- Bravo! şi Bubulea ieşi în faţa corpului de gardă să caşte gura la Şişu şi viitorul lor ciorbar. 
Armata era lungă şi viaţa la pichet plictisitoare dar frumoasă. Caporalul Şişu asculta ce îi spunea soldatul şi deja saliva de poftă, aşa că sergentul s-a apropiat de ei:
- Ce zice, Şişule?
- Bă Bubulea, marţianu’ ăsta nu-i prost deloc. Auzi că ciolanul afumat trebuie fiert până se desface carnea singură de pe os. 
- Hă?, făcu Bubulea.
- Da, bă, şi osul când îl scoţi să îl dai la câini tre’ să fie fără pic de carne pe el. Asta numai din fierbere!
- Hă?
- Şi se pune tarhon, dar numai la urmă, nu cum puneam noi, şi numai un pic. 
- Hă?
- Tarcăn, toa’şu caporal, nu tarhon!, spuse viitorul ciorbar. 
- Hă?
Sergentul Bubulea era tot mai uluit. Dacă ăsta chiar ştie să facă renumita ciorbă, le-a pus Dumnezeu mâna în cap. Se va da peste cap dacă va fi nevoie şi îi va aduce tot ce se cere. 
- Tarcăn sau tarhon, tot un drac, soldat!, spuse Cristea, venit şi el să participe la discuţie. 
Fusese să îl vadă pe cosaş cum bărbereşte iarba. Copşineanu Marton plimba coasa cu grijă de parcă chiar nu vroia să-şi ciupească gagica de acolo... de la floci. Cosea cu uşurinţă şi uneori se apleca şi lua o mână de iarbă cu care ştergea lama coasei şi pe urmă o mirosea zâmbind fericit cu gândul acasă. Cânta încet despre una Susana în timp ce trăgea coasa şi se ştergea de transpiraţie cu mâneca vestonului subţire, de vară. Cristea a luat pe furiş o mână de iarbă pe care a mirosit-o tot pe furiş. 
„- Da bă, parcă miroase a Rica. Nu-i prost tractoristul!”, aşa că şi-a umplut un buzunar cu iarbă să-l aibă la noapte. 
- Taci bă, Cristea!, tu ştii mai bine ca ăsta ce se pune în ciorbă?, zise Bubulea. Fumezi, soldat?
- Da, să trăiţi!
- Ia de la mine o ţigară. 
- Lăsaţi, toa’şu sergent, că am şi io. Am valiza plină de jumătate. Toţi copşenii avem la noi ţigări căcălău, că aici nu găsim Carpaţi de Sfântu Gheorghe. Ălea îs mai bune, să trăiţi!
- Ia bibane una, dacă te cinsteşte sergentul!, spuse Şişu care pescui şi el la repezeală o bucată din pachetul lui Bubulea. 
Fumau toţi patru, fiecare cu gândurile lui. Bubulea se gândea cu poftă la clipa când va avea ciorba în faţă, Şişu la fel, Cristea la iarba din buzunar şi la Rica, iar Copşineanu la ce se mai pune în ciorbă. 
- Io mă duc până la veceu, mă!, spuse Cristea şi porni către veceul din scânduri de lângă gard, cu o mână în iarba din buzunar. 
- Să facem o listă cu ce ne trebuie la gătit, Şişule! Ia spune, mă, ce-ţi trebuie la ciorbă! Scrii tu, Şişule?
- Îhî.
- Atunci, zi mă! 
- Păi întâi şi întâi un ciolan fain de porc, da’ să fie afumat bine. 
- Un ciolan fain de porc, dar afumat bine!, scria Şişu şi spunea şi cu voce tare. Gata, am scris. 
- Morcovi, pătrunjel, o ţâră de ţelină, adică o felie nu prea mare, bulion, făină albă pentru rântaş, ceapă uscată, nu de-aia verde, un pic de oţet, şi tarcăn, dar nici acela să nu fie verde. Tarcăn de la borcan trebe, că acela îi cel mai bun. Am eu în valiză, că mi-a pus mama. 
- Bravo soldat, ai o mamă tare de treabă! De unde a ştiut că o să ai nevoie de… din-ăla?
- Da’ ce, eu nu am frate mai mare care a făcut armata? I-a spus mamei: „Să-i pui şi un borcan de tarcăn în valiză, mamă, să vezi ce bine o să o ducă!”, şi mama mi-o pus, toa’şu sergent. 
- Aha, dar nu ai uitat nimic?, îl întrebă Bubulea. 
- Fasolea? Nu am uitat-o, toa’şu sergent, dar aia trebuie neapărat, şi de aia n-am mai spus-o. 
- Bravo, soldatule! Ai scris, Şişule?
- Da, bă, altceva?
- Păi… apă şi foc. 
- Apă şi foc!, scria Şişu în carneţelul lui. Asta nu mai trebuia să scriu, spuse când i-a văzut pe cei doi că râdeau. 
- Ce râdeţi mă, tu ce râzi, soldat?
- Lasă-l, Şişule, că e băiat bun. Să dăm telefon la unitate să ne aducă ce nu avem. Dar ce nu avem, Şişule?
- Păi, ne trebuie… ceapă este, morcovi, ţelină, pătrunjel avem pe câmp, făină avem, bulion… Da, bă, nu avem bulion! 
- Fasole şi bulion. Dau telefon lui Iacoban la bucătărie să ne trimită. De ciolan bun trebuie să meargă Robu în sat. Găseşte el. Băieţi, mâine facem ciorba. Dacă iasă cum trebuie, vei avea armată cum nu ai visat tu cu tot neamul tău, bă acesta, dar dacă greşeşti ceva, ai scrântit-o, mă auzi? Mai bine dezertezi, că la batalionul disciplinar o duci mai bine ca la pichet, ascultă la mine, că nu glumesc. Nu se glumeşte cu aşa ceva. Am mâncat odată când am fost într-o delegaţie de la uzina noastră la o uzină din Sibiu. Ne-a invitat un maistru la el acasă şi nevastă-sa ne-a dat ciorbă de fasole boabe cu ardei iute! Bă soldat, tu nu ai spus nimic de pişcăreţi!
- De ce, toa’şu sergent?
- De pişcăreţi! De ardei iute, bă!
- Aaa! Dar ăsta se mănâncă după cum vrea fiecare! Nici de rachiu nu am spus, că ştiam că nu e voie în armată!
- Ce mă, tu pui ţuică în ciorbă?, întrebă Şişu. 
Bubulea râse: 
- Ce eşti prost Şişule, tăria se bea înainte să mănânci, să ai mai mare poftă, dar nu mai mult de două trei păhăruţe, să nu-ţi piară gustul! Aşa e, soldat?
- Aşa, să trăiţi!
- Bă, tu cum tai zarzavatul în ciorbă, îl tai mărunt?
- Nu, toa’şu sergent. Mama îl taie mărunt, dar eu nu am răbdare. 
- Dar cum e mai bine?
- Păi… tăiat dă gust mai bun toa’şu!
- Bă, mie să-mi tai zarzavatul mărunt auzi tu, că de nu, te ia mama dracului! Ori facem ciorbă, ori ne jucăm! Nu ai răbdare? Bă!, armata e lungă bă, şi ai tot timpul să tai numai zarzavat toată armata. Mie să nu-mi strici bunătate de ciorbă numai că nu ai tu răbdare! Scoţi zarzavatul când este gata, că mie nu-mi place să văd ceapă şi morcov în farfurie. Hai că morcovul mai merge, dar pătrunjelul şi ceapa afară cu ea, e clar? Ai înţeles?
- Da, să trăiţi, am înţeles!
- Atunci întâi speli bine toată vesela, de două ori, apoi treci şi tu la curăţenie cu ceilalţi doi. Sau mai bine ia tu grebla şi aduni iarba după soldatul care coseşte. Îţi fac o favoare, soldat. Nu este mai bine afară la aer decât să speli pe jos şi să tai lemne?
- Ba da, toa’şu sergent!
- Dar întâi speli bine vasele şi oala de tuci! Ne trebuie mâine la ciorbă. 
- Da, să trăiţi!
Oala de tuci era mare şi se putea face şi lătură la porci dacă trebuia. Au făcut schimb corect cu un ţăran, cu care militarii din leat în leat făceau afaceri. Era omul lor. Iarba toată, contra două ciolane mari de porc, afumate bine, doi litri de ţuică de casă, dar curată şi tare, şi ceva vin. Afacerea trebuia să o facă fruntaşul Robu, dar acesta s-a întors din sat pulbere. Nici nu a mai putut să meargă drept de beat ce era, şi a fost adus de soldatul Albu Ilie, cu care a ieşit la instrucţie, şi a ajuns în crâşma satului, iar de acolo în pivniţa unui om. Cu o mână se ţinea de umărul bibanului, iar cu cealaltă de o sticlă de vin pelin pentru Brânduşe. Au băut toţi baştanii din ea. Toată lumea era câştigată în urma schimbului făcut până la urmă de Palade, un alt baştan uns cu toate alifiile. Bubulea era comandantul pichetului şi nu se putea coborî până acolo să facă afaceri cu civilii, Şişu, adjunctul său, nu se pricepea la aşa ceva, Cristea putea fi dus de nas de oricine, iar Robu…. Dar au fost mulţumiţi de ce a negociat Palade. Nici fruntaşul Robu nu putea scoate mai mult de la ţăran, care nu era nici el de ieri-alaltăieri. Omul muncea la complexul de porci, şi mai multă nevoie avea de iarbă pentru vite decât de două sau zece amărâte de ciolane. Nici rachiul de marmeladă nu era problemă pentru ţăran, iar vinul pelin la litru costa doar nouă lei la magazin dar îl lua cu cinci de la un vecin care lucra la Vinalcool. Aşa erau vremurile pe atunci, toţi se descurcau. Nu găseam nimic de cumpărat dar aveam de toate. Ţin minte că pe vremea marelui Ceauşescu şi odioasei lui soţii mergeam în Dumbrava Sibiului de 1 Mai sau 23 August, cu prietenii şi familia, mâncam o tonă de mici şi beam o ladă de bere fără să cheltuiesc mai mult de două sute de lei. Dar simţeam sărbătoarea şi ne bucuram între noi. Când aducea bere la alimentara, cumpăram câte o ladă sau două să am până se bagă din nou, şi aveam berea maxim două, trei zile. Acum sunt 1907 feluri de bere şi cumpăr uneori câte două. Eu încă pot să cumpăr, dar sunt atâţia care abia se pot bucura de pâine. Nu sunt un nostalgic şi nu regret vremurile bune din trecut decât atunci când îi văd pe alţii cum o duc în democraţie. Adică nu, acum îmi dau seama că sunt un nostalgic. 
- Fasolea tre’ să stea în apă câteva ore bune, toa’ sergent!, explica soldatul Copşineriu Marţian a doua zi. 
Erau amândoi, bibanul copşan lângă sobă, Bubulea pe scaun la biroul comandantului de gardă. 
- Dar ciolanele?
- Păi şi ele, dar în altă apă. 
- Aha!
La pichet era activitate obişnuită. Trei bibani, Copşineanu Marton, Copşineanu Visalion şi Albu Ilie, croitorul, erau în posturile de pază, Brânduşe, Palade, celălalt baştan şi cu bibanul Albu Alunel, cantorul, erau de veghe şi încărcau iarba într-o remorcă adusă de ţăran care ajuta şi el, iar la somn erau Cristea, Robu şi Şişu. Numai Bubulea nu făcea serviciul de pază decât atunci când avea prea mulţi oameni beţi, sau când era el beat şi vroia să dea exemplu. Cei trei gradaţi s-au pus toţi trei în acelaşi schimb cu acordul lui Bubulea, doar unul era liber şi era caporal de schimb. Făceau caporal de schimb prin rotaţie. 
- Dar când se pun ciolanele la foc, soldat?
- Păi… se scărpină în cap copşanul, atunci când fasolea începe să fiarbă. 
- Aha!
Era vară, era cald… şi uşa de la camera comandantului gărzii era dată de perete. În chenarul uşii s-a ivit baştanul Palade:
- Dă un pahar de tărie, Bubuleo, că mor de cald!
- Tărie nu, Palade, îţi dau vin dacă vrei. Tăria e pentru ciorbă, să fie clar! O cană pentru fiecare. 
- Dă-mi tu cana mea, şi la ciorbă nu-mi mai dai nimic!
- Eşti nebun, Palade? Păi pentru ce facem noi acum ne-ar invidia şi toa’şu ministru, bă! Nu dau rachiu nici mort. Ia de sub pat o sticlă de pelin şi o beţi toţi trei! Mai aveţi de încărcat?
- Avem mă, avem. 
Copşineriu, după ce a verificat cât s-au înmuiat boabele de fasole, s-a declarat mulţumit:
- Au stat destul la muiat. Acum le pun la fiert după ce schimb apa, toa’şu sergent. 
- Bă, cum să schimbi apa, nu se pierde din gust? Să nu-ţi baţi joc de ciorba mea, că bagi plantoane… până termini armata. 
- Aşa se face, toa’şu sergent. 
- Aha!
Acum a venit Brânduşe:
- Mai dă bă un kil. 
- Ia de sub pat. Îi dai şi la biban?
- Da, bă, da. Cum merge cu mâncarea, când e gata?
- Pe seară. Zic bine pe seară, soldat?
- Da, să trăiţi, pe seară! 
Focul de lemne este mult mai bun decât cel de gaz. Când se încinge plita nu mai ai altă grijă decât să mai bagi când şi când câte un lemn în foc. Apa era în clocot când copşanul a pus fasolea în ea. 
- Nu pui şi sare?
Bubulea de la biroul lui privea tot ce făcea ciorbarul, cum îi spunea în gând cu respect: 
„- Ce lucru mare, măi frate, să ai darul şi talentul la ciorba de fasole. Mi-aş da gradul de sergent dacă ar veni cineva şi mi-ar spune: «Dacă vrei, Bubuleo, de azi înainte o să ştii să faci ciorbă de fasole, dar condiţia este să rămâi doar caporal!». Nici nu aş sta pe gânduri!”, îşi spuse în minte Bubulea. 
- După ce clocoteşte bine, toa’ sergent, atunci pun sare, dar cu simţ. 
- Aha!
„- Soldatul ăsta trebuie trimis la şcoala de gradaţi!”, vorbea sergentul în gând. 
- Acum am să tai ceapa şi celelalte, dar nu le pun decât după ce bag peste fasole ciolanele, toa’şu sergent. 
- Aha!
În încăpere au intrat Brânduşe cu Palade:
- Gata Bubuleo, mai avem un pic şi gata. Mai dă un kil! 
- Da, bă, dar ceilalţi? Sau eu?
- Au şi ei, bă! Din zece kile nu au?
- Ia de sub pat, Palade, dar e ultimul. Voi nu mai aveţi nici un strop, să fie clar! 
- Cum bă, din zece kile?
- Aşa bine, câte trei pe schimb şi unul eu. Nu spun corect?
- Ia sticla, Palade, şi hai că mai avem juma’ de remorcă şi nu poate bibanul singur!, zise Brânduşe. 
Copşineriu a terminat de dărăbuit ceapa, morcovii, pătrunjelul şi ţelina şi acum se gândea ce greu o să îi fie să scoată toate bucăţelele fierte cu polonicul din oală la urmă. Avea un morman în faţă. De ce nu o fi spus că trebuie puse întregi? Cum naiba să facă? Şi-a amintit că maică-sa când venea mofturoasa aia de tuşică-sa de la Sibiu, şi făcea supă, tot zarzavatul îl lăsa să fiarbă în oală, lângă găină, înfăşurat într-un tifon. Când scotea tifonul afară supa era curată ca pişatul din oliţa de noapte, şi din zarzavatul gata tăiat şi fiert, maică-sa făcea salată de boeuf. Dar de unde tifon sau altceva aici la pichet? Ce mă fac?, se frământa el, şi, ca să câştige timp, amesteca în oală de zor. 
- Nu pui încă ciolanele?
- Nu, nici vorbă! Dacă se zdrobeşte fasolea?
- Bă, să ai grijă! Fasolea trebuie să rămână întreagă şi restul scoase, aşa e bună! 
- Da, să trăiţi!
- Hai bă, Bubulea, mai dă o sticlă!, zise Palade din chenarul uşii. Dacă ne mai dai una, noi nu mai bem la iarba viitoare. 
Palade era aproape beat, şi dacă el era aproape, însemna că Brânduşe era mangă. 
- Ieşi afară, Palade! Treci la încărcat remorca. 
A plecat Palade de unde a venit şi Bubulea a scos o sticlă de sub pat:
- Dacă îţi dau o cană de pelin, mai poţi face ciorba, soldat?
- Pot dară, toa’şu sergent! Acasă beam şi câte trei glăji pe zi, câteodată. 
Bubulea a destupat sticla şi a întins-o bibanului:
- Bea din sticlă, Martone!
- Marţian, să trăiţi!, spuse bucuros copşanul că sergentul îi spune pe numele mic. 
- Da, bă, ce prost sunt, Marton e tractoristul. Bem din sticlă amândoi, ca doi fraţi, că dacă iese ciorba cum vreau eu, vei fi mai mult decât fratele meu. Vrei?
- Vreau, să trăiţi… Bubuleo!, şi Copşineriu Marţian îi întinse sticla din care tocmai băuse un gât bun. 
- Bă, bă! Să vedem întâi cum iasă ciorba şi pe urmă mă gândesc dacă îmi poţi spune pe nume. Şi dacă îţi dau voie, asta numai peste vreo lună, să nu zică ceva baştanii. Tu ştii cum este în armată, nu trebuie să-ţi mai spun. 
- Da, să trăiţi, toa’şu sergent!, şi copşanul mai băgă lemne în sobă, după care amestecă cu grijă în oala mare de tuci, să nu se zdrobească boabele.
- Ce nume aveţi şi voi prin Ardeal!, râse Bubulea după ce bău din sticlă. Tu eşti Marţian, ăla Marton, ăla Visalion, celălalt Alunel! Am mai cunoscut unul tot de pe la voi şi îi spunea Ilarie. De unde mama dracului vă scot părinţii numele?
- Nu ştiu, toa’şu sergent, da’ ne-am nimerit aşa şi toţi dintr-un loc. La noi sunt nume normale ca Ion sau Vasile sau Gligor… Pe dumneavoastră cum vă cheamă, toa’şu sergent?
- De ce, bibane, vrei să-mi spui pe numele mic? În armată nu se face aşa ceva. 
- Numai aşa am întrebat, toa’şu sergent. V-aţi supărat?
- Pe tine? Pe tine mă supăr numai dacă nu iasă ciorba cum trebuie. 
- Da, să trăiţi!
- Eu am un nume curat românesc, bibane! Un nume frumos, bă! Mă cheamă Benone. 
- Ha?
- Ce te miri, nu e frumos Benone?
- Ba da, să trăiţi!
Bubulea Benone a mai băut o gură de vin pelin şi a întins sticla copşanului:
- Bea Marţiane, bea frate ciorbar! Ştii că mie îmi vine mai uşor să-ţi spun pe numele mic decât pe celălalt încurcat. Mă gândesc la planeta aia şi gata îmi vine în minte. Nici nu este aşa greu cum părea la început. 
- Da, să trăiţi!
- Dar tu ai vreo soră acasă, Marţiane?
- Am dară, toa’şu sergent. Face 18 ani în iarnă şi îi aşa de faină!
- Ia auzi, frate!, deveni interesat dintr-o dată Bubulea. 
Era prima oară când a uitat de ciorbă. Aşa este şi era în armată. Fetele sunt pe primul plan în mai toate discuţiile. Omul tânjeşte după ce nu are, şi la oaste de unde fete, doar din poveşti, amintiri sau din poze. 
- Cum o cheamă bibane, poate ne facem cumnaţi!
- Monica, toa’şu sergent, dar acasă îi spunem Monel. 
- Monel, ce frumos sună! 
- Este la liceu la Mediaş, termină acum în toamnă, toa’şu sergent.
- La liceu!, rămase Bubulea cu gura căscată. Băi Marţiane, noi trebuie să fim prieteni, bă. Ai o poză cu ea?
- Am dară, toa’şu, am în valiză! 
- Ia adu tu poza aia să o văd, Marţiane!, deveni Bubulea mai mult decât curios. 
- Şi zama?
- Ce zeamă, mă?
- Adică ciorba, toa’. 
- Dă-o dracului că nu fuge de aici două minute până aduci tu poza de dincolo.
Mare lucru să drăcuie Bubulea ciorba de fasole, dar vroia să vadă cât mai repede poza: 
„- La liceu, şi o cheamă Monel. Bubulea Monel, ce frumos sună, şi termină liceul!” 
Bubulea Benone visa cu ochii deschişi, în timp ce Marţian căuta în valiză printre pozele de acasă una mai reuşită. Avea una cu o gagică faină, dar nici nu o cunoştea pe fată. Nici nu mai ştia de unde avea poza, dar îi plăcea şi lui de fata din fotografie, de aceea o păstrase şi se uita adeseori la ea. 
„- Poate îi o artistă”, îşi spunea de câte ori se uita prin poze.
 Înainte să închidă valiza şi să o încuie îşi aminti de necazul cu zarzavatul de ciorbă. În ce să îl pună să nu se împrăştie prin toată oala, în batistă? Nu încape. În maiou, avea numai unul şi era îmbrăcat cu el. Cămaşa militară de schimb era prea aspră, izmenele prea mari. În ciorapi, dar nu avea decât două perechi de schimb şi erau murdare amândouă perechile. În doi ciorapi ar încăpea numai bine, ba nu, în patru ar fi la fix şi i-ar putea şi lega la gură să nu se împrăştie prin oală. 
 „- Ce-o fi, o fi!”, îşi spuse şi băgă în sân amândouă perechile de ciorapi, pe care nu avusese timp să le spele.
- Ea e sora mea mai mică, toa’şu sergent!
- Monel? Dă-o încoace!
Sergentul căsca ochii la fotografie, în timp ce bibanul nu ştia cum să facă să umple ciorapii cu zarzavat. Dacă era prins se ducea totul pe râpă. 
- Băi Marţiene, asta e ca o artistă! Se vede că face liceul!, spuse Bubulea fără să-şi dezlipească ochii de pe fotografie. 
- Da, să trăiţi! Şi e tare cuminte. Toată lumea o respectă şi se miră de cât de cuminte poate să fie!
- Da, bă, se vede!, nu-şi lua ochii sergentul de la paraşuta din fotografie, coafată şi machiată strident. 
- Să trăiţi, tovarăşe sergent, permiteţi să raportez! 
Albu Alunel, în poziţie de drepţi, aştepta în faţa uşii. 
- Ce vrei, soldat? Adică… raportează, soldat!
- Am terminat de încărcat iarba, să trăiţi!
- Da, şi?
- Vă aşteaptă tovarăşul cu remorca, vrea să vorbiţi!
- Să vorbească cu Palade!
- Doarme, tovarăşe sergent. 
- Dar Brânduşe?
- Doarme, să trăiţi. 
Bubulea era nedecis. Gradaţii dormeau şi ei iar cei care trebuiau să intre în post dormeau… beţi. 
- Du-te, Benone, că am eu grijă aici!, spuse cu oarecare reţinere Marţian, spre uluirea cantorului Albu. Ia şi pe Monel cu tine. 
Albu privea la sergent şi se aştepta să sară în tavan sau să înceapă să urle aşa cum numai sergenţii ştiu, dar Bubulea, după ce băgă ceva în buzunarul de la piept, spuse către bibanul Copşineriu Marţian:
- Vezi de ciorbă, cumnate, şi de camera comandantului de gardă, te numesc adjunctul meu până mă întorc. Dacă vrei să bei, sticla e după biroul meu. Hai mişcă, soldat, vii cu mine la remorcă şi pe urmă facem un rond pe la posturi. 
- Să trăiţi!, abia a reuşit să spună cantorul, soldat Albu Alunel. 
Nici nu au plecat bine cei doi că soldatul Copşineriu îndesa zarzavatul şi ceapa în ciorapi. După ce a umplut doi, din prima pereche, i-a legat la gură unul de altul ca pe o pereche de desagi, şi direct în ciorbă cu ei apoi s-a uitat pe uşă afară. Nu era nimeni prin preajmă, aşa că a trecut la a doua pereche. A avut totuşi o ezitare, pentru că ciorapii aceştia erau mult mai murdari ca primii şi ar fi trebuit spălaţi de mult, dar… Momentul de remuşcare a fost înlocuit repede de frica să nu fie prins, aşa că i-a umplut la fel de repede ca şi pe primii, i-a legat desagi şi… la locul lor în oală!
- Ufff!, îşi şterse fruntea şi începu să mestece în oală cu polonicul să nu stea ciorapii-desagi la suprafaţă. 
Nici o problemă, aşa că se duse la birou şi luă sticla din care trase o duşcă zdravănă apoi s-a aşezat pe scaunul comandantului şi şi-a aprins un Carpaţi de Sfântu-Gheorghe. 
- Bune ţigări Carpaţele ăstea!, spuse el şi dădu fumul în sus. 
Când s-a întors Bubulea, copşanul mesteca în oală. Era întors cu spatele la uşă. 
- Mai ai, cumnate?
- Mai am dară, trebuie să şi pescuiesc din oală toate dărăbuţele alea, că ţie nu-ţi plac. Cam o oră, o oră jumătate, cumnate!
- Da, bă cumnate, numai că peste o jumătate de oră intri la postul doi, cum dracu să fac?
În timp ce se gândeau şi-au mai trecut sticla cu vin pelin de la unul la celălalt. 
- De ce nu bagi un biban în locul meu?
- Nu pot mă, trei iasă acum din posturi, unul intră şi tu eşti al cincilea. Nici nu pot să las pe unul din ei mai mult, că la ei este prima gardă, ca şi la tine, şi Brânduşe e beat mortal. 
- Atunci de ce nu scoli un caporal? Au dormit destul, dă-i naibii!, propuse Marţian. 
- Bă cumnate, nu pot, că ăia sunt leatul meu. Îmi sar în cap. 
- Atunci oprim ciorba?, se gândi cu groază Copşineriu la ciorapii din ea. Dacă o oprim acum îşi pierde tot gustul. 
Bubulea era în mare încurcătură. Armata e armată şi nu se poate trece peste anumite lucruri, cum ar fi serviciul de gardă, dar şi ciorba e ciorbă. Cât a visat la ea! El cu gura lui l-a rugat pe locotenentul Dobra să-i trimită bibani din Sibiu, dacă sunt, dacă nu măcar de prin apropierea Sibiului. Şi asta numai pentru ciorba asta unică. 
- Dacă pun pe altul să o termine?
- Ce?, sări copşanul ca ars cu gândul la ce va urla altul când va da de ciorapii plini cu de toate. Nu las pe nimeni la ciorba mea. Dacă nu iasă bună poate să o facă altul, dar la asta nu umblă nimeni, cumnate!
- Stai bă, ce sari aşa, că nu-ţi ia nimeni locul! Doar vei fi cumnatul meu, nu?
- Cum să nu, dar nu-mi las oala pe mâna altuia acum, când vine partea cea mai grea. Imediat trebe să scot toate dărăbuţele şi să fac rântaşul de la urmă, dar de ce nu intri tu, Benone? Stai numai o oră, două, până termin, şi vin să te schimb când ciorba e gata. Vii direct la mâncare cumnate, nu zic io bine?
Bubulea mângâia buzunarul cu poza şi se gândea. 
- Bine mă, lasă că intru eu până termini ciorba, că doar am mai făcut asta de atâtea ori. Îl scol pe Şişu să rămână de veghe până mă schimbi dar te rog, faţă de ei nu-mi mai spune pe nume. Cumnaţi-cumnaţi, dar e prea repede, Marţiane!
- Ai dreptate, Benone, îţi spun toa’şu sergent ca şi înainte să ne facem neamuri. Mai încolo vedem noi! 
Au tăcut un minut şi apoi sergentul a deschis vorba:
- Tu ce crezi, cumnate, la soră-ta îi va place că mă cheamă Benone?
Copşanul Copşineriu Marţian dădu din cap că da aşa de hotărât încât sergentul Bubulea Benone nu a mai avut nici un fel de dubii: 
- Şi de cântăreţul ăla cu perucă de nailon de multe ori zice că îi place cum îl cheamă, ştii de care zic, ăla care cântă ca o muiere. Dar nu numai lu’ Monel îi place numele lui, nu! Tata de multe ori regretă că nu m-a botezat aşa şi pe mine, te rog să mă crezi, Benone, că n-am de ce să te mint. Cu aşa ceva dacă minţi te bate Dumnezeu, măi cumnate. 
- Ştiu, mă, ştiu, dar am întrebat şi eu numai aşa, şi lasă că şi Marţian este destul de frumos. Fotografia rămâne la mine, nu?
- Îhî, doar trebuie să te înveţi cu ea. Eu mă apuc să scot carnea de pe oase că aşa trebuie şi pe urmă încep să scot ceapa şi celelalte care nu-ţi plac ţie. 
- Mai beau o gură şi îl scol pe Şişu şi pe Palade, care e mai treaz să intre în post. Bea tu restul din sticlă şi vezi să nu umble nimeni la vin până vine Şişu să-l împartă la ăia care n-au băut. 
- Îhî. 
Rămas din nou singur, copşanul Copşineriu a scos repede cu polonicul ciorapii din oală şi i-a pus într-un castron mare de aluminiu. Ca să poată să-i dezlege mai repede a turnat peste ei puţină apă rece din găleată.
- Pss, pss!, auzi în spatele uşii. 
Era cantorul Albu Alunel, care tocmai trebuia să intre în post. Aştepta să îl scoale sergentul pe Palade care dormea sub un tei lângă celălalt baştan. 
- Ce vrei, leat?, îl întrebă nervos bibanul Marţian pe bibanul Albu.
Trebuia să desfacă repede nodurile de la capetele ciorapilor şi bibanul ăsta îl încurca. 
- Măi frate, spune-mi cum te-ai pus bine cu sergentul de îţi dete voie să-i spui pe nume. 
- Am treabă, leat, tre’ să gat ciorba până nu vine schimbul din posturi.  
- Ce te dai mare bă, de ce nu vrei să-mi spui?
- Bă leat… îţi spun, dar mă laşi în pace după-aia?
- Da, bă!
- Bă, tot timpul i-am cântat. Îi plac cântecele de jale. 
- Numai atât?
- Da bă, acum du-te că am treabă! 
Ciorapii i-a mai clătit chiar un pic şi i-a întins pe iarbă, în spatele corpului de gardă, să se usuce. Cu ocazia asta avea şi ciorapi curaţi cum nu a mai avut de mult. Erau ca noi. În apa puţină în care şi-a clătit ciorapii a pus făină albă şi a făcut rântaşul. Rântaşul se face cu apă rece să nu facă cocoloaşe şi el a folosit ultima apă la clătit. Pierdea timp până să aducă alta de la fântâna din curte. Puţin tarcăn tocat mărunt pe tăblia biroului lui Bubulea şi gata. Cu oţetul şi cu sarea a fost mai greu pentru că nu avea cine să guste aşa că a trebuit să guste chiar el. Era bună la gust, nici vorbă de gust de ciorapi. Tot ce a scos din ciorapi, ceapă, morcovi, pătrunjel, ţelină, plus oasele, au rămas în castronul de aluminiu, să le mănânce cine vrea, apoi a luat cu grijă oala fierbinte de pe plită şi a pus-o pe biroul lui Bubulea, peste care a pus un placaj mare. Totul era în ordine, aşa că s-a prezentat la caporalul Şişu: 
- Toa’şu caporal, soldatul Copşineriu a terminat ciorba, să trăiţi!
Şişu juca table cu Robu şi pierdea:
- Du-te bă şi-l schimbă pe Bubulea, să putem mânca şi noi. Pas alergător la post. Vezi că Bubulea are arma ta la el, bibane, o iei şi să nu faci prostii! Asta este pregătirea postului!, îi spuse încet Şişu fruntaşului Robu. 
Râdeau gradaţii dar râdea şi bibanul care a auzit.
- Am înţeles!
După ce a ieşit din post, schimbat de Cristea, Copşineriu Marţian a fost aşteptat de Bubulea:
- Hai, bă, să mănânci şi tu, că dacă nu eram eu, mâncau ăştia tot şi tu rămâneai cu macaroanele de la unitate. Bună ciorbă ai mai făcut, cumnate, mai bună decât aia de o ştiam eu. Numai tu o să faci mâncare de acum înainte. Ţi-am ţinut şi ţuică, partea ta, bă!
- Nu mi-e foame, vreau să dorm mai întâi!, încercă bibanul să scape.
- Aia să o crezi tu, cumnate! Nu vreau să-mi spună Monel, mai încolo, că te-am ţinut flămând. Tu ce ştii despre bibanul ăla care e cantor?
- Nu ştiu nimic, de ce?
- Bă, eu cred că e nebun! Îmi cântă când mă vede cântece din-alea de care îţi vine să plângi, ştii, de care se cântă în biserică. O să fiu atent şi, dacă nu tace, îl leg, şi dau telefon la unitate, să vină să îl ducă la balamuc. Ia şi mănâncă, e un ordin, cumnate! 
- Bă, nu cred că îi nebun, poate vrea să se pună bine cu tine! 
- Vede el pe dracu cu mine, o dată numai să îmi mai cânte la ureche! Tot să mănânci din castron, că dacă nu, mă supăr!
Cel mai mare castron i l-a ţinut Bubulea copşanului şi nu l-a lăsat până n-a mâncat tot, până la ultima lingură. În timp ce înghiţea cu greu, Bubulea i-a spus:
- Bă, nu ştiu care şi-a spălat ciorapii şi i-a pus pe iarbă, la uscat. Să nu fie a acelora care au plecat la unitate de aţi venit voi în loc. 
- Erau ai mei, Benone, de ce?
- Că i-a mâncat câinele nostru, bă, de aia! A lăsat oasele bune de la ciolan şi zarzavatul mărunţit şi a mâncat ciorapii ăia…